Silent Minority

După ce ani în şir mi-a fost imposibil să rezist mai mult de trei minute privindu-l pe Adrian Năstase la televizor, de ceva vreme mă trezesc urmărindu-l cu plăcere. În seara asta, mi-am dat seama de ce: este vorba de aceeaşi atracţie vinovată pentru ridicol care mă face să mă uit la rarele emisiuni în care este invitat Marian Nistor de la Savoy. Avem de-a face în ambele cazuri cu oameni expiraţi, cu mintea rămasă undeva în vremurile de glorie şi cu soţii devotate. Iar atunci când are în faţă un moderator generos şi empatic cum este Gabriela Vrânceanu-Firea în zilele în care are invitaţi din PSD-PNL, Năstase devine irezistibil. Se laudă cu milionul de vizualizări de pe blog (cred că numai de la mine are vreo 1500), îşi repovesteşte drumul către vârful politicii, zâmbeşte încurcat ca un băiat de bani gata care dă proba orală la română cu un profesor şpăguit.

Toate bune şi frumoase, numai că Adrian Năstase are o mare problemă. A murit politic de vreo doi ani şi jumătate, de când cu mătuşa, termopanele, Păun, Melinescu, Jianu, Bittner, vizita jurnaliştilor de lux în Zambaccian etc. Niciun sondaj nu îi acordă mai mult de 20% în topul încrederii, în schimb este cotat în mod constant ca fiind “cel mai corupt politician”. Probabil că el îşi imaginează că ţuţării de pe blog au vreo legătură cu “România profundă”, cu evoluţia electoratului de la noi în ultimii ani. De fapt, Năstase trăieşte într-o lume virtuală, populată în cel mai bun caz cu telespectatorii Antenei 3. Un balon care se va sparge în circa 20 de luni, după cele trei rânduri de alegeri care urmează.