Silent Minority

Întrebare: poate să-mi spună cineva un singur proiect substanţial şi realist pe care l-a propus candidatul Sorin Oprescu în ultima lună, de când se tot joacă de-a personajul providenţial, persecutat de colegii de partid?

Altă întrebare, asociată cu prima: ce te-ar putea face pe tine, alegător bucureştean, să îi acorzi încrederea prin vot lui Sorin Oprescu? Este oarecum simpatic, dă bine pe sticlă, are atitudinea aia de doctor şmecher pe care îl plac asistentele şi îl respectă pacienţii, ok. Dar ce calităţi sau performanţe administrative îl recomandă pe omul ăsta pentru funcţia de primar?

Aştept cu nerăbdare dezbaterile propriu-zise din campanie, cu speranţa că nu vor fi distruse de prezenţa unor papagali ca Ştefănescu sau Pavelescu. Până la urmă, bucureştenii îl vor alege pe omul care va prezenta soluţii realizabile şi eficiente pentru problemele oraşului. Nu am niciun motiv, până acum, să îl consider pe Sorin Oprescu un astfel de candidat.

UPDATE (23 aprilie): Candidatura lui Oprescu a fost respinsa de Biroul Electoral Municipal pentru ca nu a intrunit numarul legal de semnaturi de sustinere, aproximativ 5000 dintre semnaturile depuse fiind invalidate. Sigur ca toata povestea asta poate sa ne faca sa ridicam din sprancene sau sa vorbim de conspiratii, insa, pana la urma, spune ceva atat despre mult vehiculata popularitate a lui Oprescu (nu mai departe de acum trei zile, se lauda cu peste 100.000 de semnaturi stranse), cat si despre importanta pe care o are un aparat serios de campanie pentru sansele unui candidat.

As putea sa sterg linistit postul anterior despre competitia pentru primaria Bucurestiului. Intrarea in cursa a lui Cristian Diaconescu in locul lui Mitrea a facut, din fericire, ca lamentatiile mele sa-si mai piarda din temeiuri.

O spun fara nicio ipocrizie: Cristian Diaconescu nu imi pare doar un om care stie sa-si ingrijeasca imaginea, ci un adevarat om politic de stil european, la fel cum il consider pe Liviu Negoita un model pentru orice primar din Romania. Nu mi-e rusine sa fiu de acord macar o data cu Mircea Geoana atunci cand spune ca Diaconescu emana onestitate si integritate. Daca vad pe cineva conducand un partid de stanga modern in Romania, atunci ar trebui sa semene cu Cristi Diaconescu.

Sunt totusi convins ca Vasile Blaga va castiga primaria. Iata si argumentele mele.

1. Acum numai jumatate de an, PD si PLD au obtinut impreuna un scor de aproape 60% la alegerile europarlamentare. Daca intr-adevar administratia Videanu i-a adus la exasperare pe bucuresteni, ar fi trebuit ca asta sa se vada, macar partial, si intr-o sanctiune la votul din noiembrie. Imi vine greu sa cred ca oamenii care au votat atunci pentru cele doua partide se vor comporta radical diferit la votul din iunie.

2. Atuul Negoita. Beneficiile pe care i le va aduce lui Blaga tandemul cu Liviu Negoita vor fi incomparabil mai mari decat eventualele dezavantaje presupuse de rolul de continuator al lui Videanu. Negoita va castiga, probabil, cu o majoritate zdrobitoare un nou mandat la sectorul 3, iar voturile pentru el e de asteptat sa se contabilizeze si in contul lui Blaga. De asemenea, un slogan de campanie “Sa facem tot Bucurestiul ca sectorul 3″ va suna mult mai atragator pentru locuitorii din Berceni sau Rahova decat obositorul “Sa terminam cu borduriada”.

3. Candidatul Blaga are destule minusuri: discursul nu i se leaga, are o imagine de om al sistemului, trecut prin multe (fesenist, sef de vama, o avere surprinzatoare pentru un om care a lucrat numai la stat). Insa se poate lauda, pe buna dreptate, cu prestatia ca ministru de Interne. De altfel, in 2005-2006, a fost in permanenta in fruntea topurilor de incredere la nivelul guvernului, alaturi de Monica Macovei si Mihai-Razvan Ungureanu. Nu vad cum s-ar fi putut evapora capitalul lui de credibilitate intr-un an in care a facut opozitie, iar partidul lui a castigat un rand de alegeri.

4. Lucrurile au inceput sa se miste in Bucuresti. Tuturor celor care se plang de calvarul santierelor din Bucuresti, le sugerez un exercitiu de memorie: sa isi aminteasca cum aratau marile bulevarde din capitala acum patru-cinci ani si sa se uite cum arata acum strazi ca Mosilor, Grigorescu sau Drumul Taberei. Bucurestiul are inca multe probleme, greu de rezolvat: traficul, subdezvoltarea metroului si a retelei de transport in comun, lipsa unui control strict in constructiile private si civile etc. Dar trebuie sa fii de rea-credinta pentru a nu observa schimbarile in bine din oras din ultimii ani. In unele zone, cum ar fi inevitabilul sector 3, diferenta e ca de la cer la pamant. In conditiile astea, ma astept ca bucurestenii sa voteze pentru continuarea proiectelor si santierelor lui Videanu.

Am aflat azi şi cine candidează pentru primăria Bucureştiului din partea celor două mari partide, PD-L şi PSD. Nicio surpriză din partea democrat-liberalilor; singura necunoscută rămâne de ce au aşteptat atât de mult, din moment ce candidatura lui Blaga era inevitabilă, măcar prin eliminare (Videanu s-a săturat, Negoiţă mai are treabă la sectorul 3). Mă rog, calcule de campanie. Şi apropo de strategie de campanie, mi s-a părut ireproşabilă lansarea din parcul Titanii: aerisită, fără mici şi bere, cu Sorin Ioniţă, Ducu Darie şi Marcel Iureş ca susţinători şi cu aerul acela de civilizaţie pe care a reuşit să-l aducă Negoiţă în sector. Singura problemă a fost discursul lui Blaga: împiedicat, fără vână, fără să pară convins că e locul lui acolo, preocupat mai mult să le aducă aminte alegătorilor că el a fost ministrul ăla dur şi competent decât să vorbească despre proiecte concrete pentru Bucureşti.

PSD-ul, în schimb, şi-a bătut azi încă un cui în talpă. Deşi nu-mi place alura de doctor şmecher a lui Sorin Oprescu şi nu l-am auzit nici pe el vreodată vorbind despre proiecte şi strategii de dezvoltare pentru Bucureşti, este evident că era singurul pesedist care ar fi avut o şansă la primărie. Cu cine a venit însă partidul lui Geoană? Cu Miron “Manivelă” Mitrea, un simbol al corupţiei de stat din perioada 2001-2004, protectorul celebrului Necolaiciuc de la CFR (cel cu piuliţele cumpărate la câteva sute de euro bucata) şi posesorul unor dosare la DNA pentru luare de mită şi abuz în serviciu.

În aceste condiţii, cu un candidat PD-L care dă senzaţia că ne face o favoare acceptând corvoada de a candida şi un candidat PSD cu credibilitate zero (da, ştiu, mai e şi Orban, dar până şi Guşă are mai multe şanse decât el), campania pentru Bucureşti s-a născut moartă. Participarea la vot va fi probabil foarte scăzută, iar Blaga va câştiga fără emoţii şi fără să o merite. Este trist că un oraş cu atâtea probleme - haosul urbanistic, lipsa oricărui control asupra lucrărilor de infrastructură, absenţa ideii însăşi de spirit civic şi educaţie comunitară, o reţea de transport în comun insuficient dezvoltată şi împărţită între primărie şi guvern, servicii publice de proastă calitate şi funcţionari corupţi - nu va avea parte nici în acest an de o campanie adevărată, cu candidaţi motivaţi şi proiecte de dezvoltare pe termen lung.

P.S. Proastă idee au avut cei de la “Cotidianul” cu marea ştire că Blaga are buletin de Bucureşti de o lună. În general, nu pot să înţeleg de unde a răsărit în ultimele săptămâni curentul “bucureştenismului autentic”, manifestat, ce-i drept, mai mult printre forumiştii cu carte de muncă la partide. Majoritatea populaţiei active din Bucureşti este născută în provincie. Şi eu sunt unul dintre aceşti bucureşteni prin adopţie. Nu văd de ce ar trebui să mă simt mai puţin bucureştean sau mai puţin îndreptăţit să mă implic în problemele acestui oraş, în care voi trăi, probabil, tot restul vieţii mele.

UPDATE (11 aprilie) Mare surpriza: candidatul PSD este, pana la urma, Cristian Diaconescu. Ce-i drept, este figura cea mai onorabila a PSD-ului din momentul de fata. Din pacate pentru el, se pare ca si Sorin Oprescu va candida ca independent. Nu m-as aventura sa fac vreun pronostic cu privire la cine va intra in turul 2 dintre cei doi. In orice caz, ma astept ca prezenta lui Diaconescu sa ridice nivelul dezbaterilor din campanie si sa o faca mai suportabila. Imi mentin totusi parerea ca primaria va fi castigata de Blaga (pentru ca are o imagine de bun administrator, spre deosebire de Diaconescu, care este vazut mai mult ca un diplomat si un bun vorbitor), dar va munci mult mai mult pentru asta decat in cazul in care ar fi avut un rival ca Mitrea.

Nu trebuie să fii Bogdan Chirieac sau Mircea Geoană ca să accepţi că summitul NATO a fost, în parte, un eşec. Presa din România îşi dovedeşte însă încă o dată deconectarea de la logica relaţiilor internaţionale (sau de la logică, pur şi simplu) şi de la semnificaţiile istorice ale extinderii comunităţii nord-atlantice, încercând să găsească învingători şi pierzători. A devenit deja un loc comun să îl declari pe Putin, numit neapărat “ţar”, marele câştigător. Iar acea parte a presei din jurul lui Cristoiu şi Stan a început să sărbătorească “eşecul lui Băsescu”.

Da, cineva a pierdut la acest summit. Dar nu e vorba de Bush, Băsescu sau vreun alt şef de stat. Aşa cum văd eu lucrurile, a pierdut Europa.

A pierdut Europa, pentru că “motoarele” ei, Germania şi Franţa, au preferat să bage capul în pământ şi să închidă uşa integrării în spaţiul nord-atlantic ucrainienilor şi georgienilor, refuzându-le pasul elementar al iniţierii planului de acţiune pentru aderare. Desigur, totul împachetat în exprimări diplomatice, care asigură că cele două state “vor fi membre ale NATO”, uitând să spună când. În momentul în care este acceptată în NATO o ţară ca Albania, care cu greu poate fi caracterizată ca un stat de drept (gândiţi-vă la România anilor 1994-1995 şi adăugaţi-i o mafie violentă), ca să nu mai vorbim de dotările rudimentare ale armatei, devine de neînţeles argumentul cum că Ucraina şi Georgia ar fi încă instabile politic. Germania (a se înţelege clasa ei conducătoare, dar nu numai) pare să-şi fi pierdut elanul istoric şi acel simţ al deciziilor epocale, care a contat atât de mult în istoria recentă a Europei. Franţa lui Sarkozy a dat şi ea dovadă de laşitate şi pasivitate, tocmai când venise momentul să-şi arate noua ei faţă dinamică şi pro-atlantică mai mult decât prin trimiterea câtorva sute de soldaţi într-o zonă “rece” din Afganistan - poate ca să dirijeze traficul, vorba lui Sever Voinescu.

A pierdut Europa, pentru că ifosele paranoide ale liderilor greci în privinţa numelui Macedoniei au fost acceptate cu resemnare, iar macedonenii s-au trezit în afara extinderii din acest an, cu stupoarea şi frustrările aferente. Grecia joacă, de mai multă vreme, rolul “mătuşii nebune” în familia UE-NATO. Toată lumea este conştientă de imaturitatea şi iraţionalitatea deciziilor politice de la Atena, dar toţi se fac că plouă. (”Sunt membri UE de 27 de ani, ce vreţi să le facem?”) Atunci când joaca de-a istoria a Greciei afectează viitorul unei alte ţări, iresponsabilitatea nu mai este însă numai a lui Karamanlis sau Bakoyannis, ci şi a liderilor europeni care au închis ochii la aberaţiile lor şi i-au trimis pe macedoneni să se gândească la un alt nume pentru ţara lor. Le sugerez Poli Ştiinţa Macedonia, că în Liga I a mers.

În fine, a pierdut Europa pentru că singurul stat care s-a angajat să se implice cu adevărat în ameliorarea situaţiei critice din sudul Afganistanului, evitând astfel şi retragerea canadienilor, care au pierdut deja 80 de soldaţi acolo şi cer cu disperare ajutor de un an şi ceva, a fost SUA. Sigur, şi România va trimite câteva zeci de soldaţi, şi mai sunt şi alte contribuţii mărunte. Dar cele mai importante state din UE, Germania, Franţa, ce să mai zicem de Spania, preferă să se mintă singure, vorbind de “misiuni de reconstrucţie” şi “proiecte civile”, când Afganistanul este în pragul colapsului din cauza atacurilor tot mai puternice ale talibanilor din sud.

Am amintit de Mircea Geoană la început. Ce a înţeles (sau se face că a înţeles) şeful PSD din summitul NATO? “Au pierdut SUA şi statele apropiate lor, cum este România, care au susţinut invitarea Ucrainei şi Georgiei”. Adevărul e că, din gândirea politică încâlcită şi benignă a lui Geoană, nu putea să iasă o concluzie mai reprezentativă. Dincolo de faptul că România şi-a atins, strict vorbind, obiectivul legat de scutul anti-rachetă, este aiuritoare vehemenţa aproape jovială cu care Geoană anunţă “înfrângerea americanilor” şi stagnarea extinderii în spaţiul ex-sovietic. Bănuiesc că în seara asta l-a aşteptat cu flori la aeroport pe Putin.

După ce ani în şir mi-a fost imposibil să rezist mai mult de trei minute privindu-l pe Adrian Năstase la televizor, de ceva vreme mă trezesc urmărindu-l cu plăcere. În seara asta, mi-am dat seama de ce: este vorba de aceeaşi atracţie vinovată pentru ridicol care mă face să mă uit la rarele emisiuni în care este invitat Marian Nistor de la Savoy. Avem de-a face în ambele cazuri cu oameni expiraţi, cu mintea rămasă undeva în vremurile de glorie şi cu soţii devotate. Iar atunci când are în faţă un moderator generos şi empatic cum este Gabriela Vrânceanu-Firea în zilele în care are invitaţi din PSD-PNL, Năstase devine irezistibil. Se laudă cu milionul de vizualizări de pe blog (cred că numai de la mine are vreo 1500), îşi repovesteşte drumul către vârful politicii, zâmbeşte încurcat ca un băiat de bani gata care dă proba orală la română cu un profesor şpăguit.

Toate bune şi frumoase, numai că Adrian Năstase are o mare problemă. A murit politic de vreo doi ani şi jumătate, de când cu mătuşa, termopanele, Păun, Melinescu, Jianu, Bittner, vizita jurnaliştilor de lux în Zambaccian etc. Niciun sondaj nu îi acordă mai mult de 20% în topul încrederii, în schimb este cotat în mod constant ca fiind “cel mai corupt politician”. Probabil că el îşi imaginează că ţuţării de pe blog au vreo legătură cu “România profundă”, cu evoluţia electoratului de la noi în ultimii ani. De fapt, Năstase trăieşte într-o lume virtuală, populată în cel mai bun caz cu telespectatorii Antenei 3. Un balon care se va sparge în circa 20 de luni, după cele trei rânduri de alegeri care urmează.

“Procurorii au nevoie şi de avizul Parlamentului pentru a declanşa urmărirea penală în cazul miniştrilor-parlamentari, a decis astăzi Curtea Constituţională judecând sesizarea Senatului depusă în 5 februarie” (HotNews)

După extragerea “venitului constituţional” numit CNSAS sau inventarea veto-ului prezidenţial de unică folosinţă la numirea miniştrilor, deciziile Curţii Constituţionale nu ar trebui să ne mai surprindă. Şi totuşi, decizia cu privire la avizarea declanşării urmării penale pentru miniştrii-parlamentari este, în opinia mea, cea mai mare aberaţie produsă de membrii CCR în ultimii ani.

Ea contrazice Constituţia, legea răspunderii ministeriale, o decizie anterioară a Curţii şi bunul-simţ. Şi dacă mai era nevoie, este şi arbitrară.

Decizia contrazice Constituţia şi legea răspunderii ministeriale pentru că cele două texte de lege spun aşa: “numai Preşedintele României, Senatul şi Camera Deputaţilor pot cere urmărirea penală a unui ministru pentru fapte săvârşite în timpul mandatului”. Aşadar, fiecare dintre cele trei instituţii are dreptul menţionat. Este absurdă orice interpretare acestui text în sensul că dreptul în cauză nu poate fi exercitat decât ÎMPREUNĂ de aceste instituţii. Dacă Ion Iliescu, Sergiu Andon şi cu mine avem dreptul de a bea cafeaua de dimineaţă, de aici nu decurge că nu ne putem exercita acest drept decât împreună.

De altfel, CCR a avut grijă să precizeze explicit, într-o decizie din decembrie 2007, că nimeni şi nimic nu poate împiedica exercitarea dreptului constituţional al preşedintelui de a aviza declanşarea urmării penale pentru membrii Guvernului. Or, condiţionarea acestui drept de avizul omolog al unei camere a Parlamentului constituie tocmai o astfel de piedică legală.

Şi mai interesant este că nicăieri în Constituţie sau în legea răspunderii ministeriale, cu excepţia unor articole declarate deja neconstituţionale de CCR prin aceeaşi decizie din decembrie, nu se vorbeşte de miniştri-parlamentari. Dacă CCR îşi bazează această decizie recentă pe textul mai sus menţionat, interpretându-l în mod aiuritor, ar trebui să ducă aiureala până la capăt şi să condiţioneze declanşarea urmăririi penale pentru ORICE ministru, fie el parlamentar sau nu, de avizul Preşedintelui şi al Parlamentului.

Nu mai spun nimic de consecinţele pe care le va avea în mod concret această decizie asupra anchetelor în cazurile Năstase, Mitrea, Păcuraru, Sereş. Cred că ştim cu toţii ce va urma.

“Premierul Tăriceanu şi liberalii s-au întâlnit din nou cu liderii PSD pentru a-şi negocia un viitor comun. La întrevederea cu Năstase, Iliescu şi Geoană, liberalii s-au arătat deschişi la o colaborare, însă doar după alegeri.” (EvZ)

Ştirile despre negocierile “de taină” dintre PNL şi PSD trebuie să fie foarte uşor de făcut: poţi să dai liniştit copy-paste după un articol de acum câteva luni cu aceeaşi temă. Singura noimă pe care o văd la aceste întâlniri ar fi că liderii celor două partide încearcă să îşi obişnuiască, prin repetiţie, electoratul cu ideea colaborării. În rest, negocierile nu vor duce nicăieri, pentru că nu au sens. PSD-ul nu are nimic de oferit, iar PNL-ul nu are nevoie de nimic.

PSD-ul nu are nimic de oferit, pentru că a oferit deja guvernului Tăriceanu II tot ce putea oferi: susţinerea în Parlament, sprijinul reciproc în blocarea reformelor în justiţie şi a anchetelor de corupţie la nivel înalt, başca un mic transfer de electorat tradiţional în urma legii pensiilor.

PNL-ul nu are nevoie de nimic pentru că ştie că nu are de ce să-şi facă griji în privinţa unei moţiuni de cenzură. Asta pentru că Iliescu şi Năstase nu o vor susţine.

Ambele partide (mai ales PNL-ul) ştiu că o eventuală alianţă preelectorală nu le-ar aduce nici măcar suma procentelor pe care le au acum în sondaje, darămite o majoritate absolută. În cazul PNL - lucru pe care lideri ca Orban sau Antonescu nu par să-l conştientizeze - asumarea unei alianţe cu PSD ar însemna sinuciderea politică. Şi atunci, negociază o alianţă postelectorală. Problema este că atunci niciunul dintre ele nu va mai avea nimic de oferit, pentru că PDL va fi, probabil, partidul cu cea mai importantă reprezentare în parlament şi, în orice caz, preşedintele Băsescu va desemna un prim-ministru şi va face jocurile pentru o nouă majoritate parlamentară.

Dacă aş fi spaniol, nu aş şti cu cine să votez astăzi. Cu toate că unul dintre cele două mari partide între care se dă bătălia se numeşte Partidul Socialist Muncitoresc (sic!) Spaniol, nu găsesc nici un temei serios pentru care un om educat în spiritul liberalismului modern ar trebui să voteze cu Partidul Popular, de centru-dreapta.

Am trăit în Spania un an şi jumătate (în două tranşe) şi îmi aduc aminte de şocul pe care l-am avut atunci când am descoperit că absolut toţi oamenii educaţi şi interesaţi de politică pe care îi cunoşteam votau cu un partid de stânga. Auzisem, desigur, de stângismul proverbial al intelectualilor europeni, dar în Spania era vorba de ceva mai mult de atât. Pe măsură ce m-am familiarizat cu peisajul politic de acolo şi am trecut dincolo de suprafaţa mediatică colorată şi plină de clişee, am înţeles şi am aprobat atitudinea amicilor mei faţă de Partidul Popular. Pe scurt, deşi are un program economic liberal şi a guvernat eficient Spania între 1996 şi 2004, PP are foarte multe în comun, în ce priveşte discursul şi stilul de a face politică, cu PSD-ul nostru. Mesajele lor sunt populiste şi alarmante (de ex., “Socialiştii rup unitatea Spaniei!”), unii dintre membrii conducerii nu s-au dezis niciodată de activitatea lor din vremea lui Franco, ba chiar pot fi consideraţi continuatori moderaţi ai franchismului, iar democraţia în interiorul partidului este doar de faţadă, luptele interne pentru putere semănând tare mult cu ceea ce se întâmplă în PSD în ultimii ani. Pe scurt, PP-ul se adresează unui electorat conservator şi nu foarte educat, înspăimântat de evoluţia moravurilor (v. reacţiile la legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex) şi de pretenţiile naţionaliştilor din Catalunia şi Ţara Bascilor. Cu greu te-ai putea simţi confortabil într-o astfel de companie.

Prin contrast, socialiştii sunt conduşi de Zapatero, un politician cu vocaţie democratică, şi promovează, în general, oameni proaspeţi şi credibili. Nu i-aş putea vota însă niciodată pentru că au un program protecţionist şi transformă, încetul cu încetul, Spania într-un “nanny-state”. De altfel, şomajul a crescut în ultimul an, inflaţia a crescut, iar creşterea economică se încetineşte văzând cu ochii.

Între un partid cu o viziune economică liberală, dar condus de o camarilă antidemocratică, şi un partid care promovează figuri credibile, dar care face nenumărate cadouri din bani publici şi duce economia la fund, eu chiar n-aş şti ce să aleg.

P.S. Mai sunt câteva ore până la încheierea votului, iar toate sondajele din ultimele luni anunţă o victorie la puncte a socialiştilor. Crima comisă de ETA acum două zile (un fost consilier local socialist dintr-un orăşel din Ţara Bascilor a fost împuşcat în faţa casei sale) nu a făcut, probabil, decât să le sporească şansele. Marea întrebare este dacă ei vor obţine majoritatea absolută sau vor fi obligaţi să negocieze cu partidele naţionaliste din Catalunia, Ţara Bascilor şi Galicia.

Poate că expresia “minoritatea tăcută” nu este cea mai potrivită. Mai degrabă ar fi trebuit să spun “minoritatea care nu se aude” sau “minoritatea ignorată”. De fapt, vorbesc despre oamenii care încearcă să gândească şi să îşi formeze opinii politice pe baza unor argumente raţionale, fără a se lăsa influenţaţi de morişca populistă, viscerală, hiperafectivă şi ilogică la care s-a redus politica din România, aşa cum o vedem în fiecare zi la televizor.

Prin alegerea acestui nume pentru blogul meu, mi-am asumat, aşadar, un statut minor sau discret. Clasa politică din România îmi provoacă adesea enervări, frustrări şi un sentiment acut de neputinţă, dar scopul meu nu va fi (în primul rând) de a-mi vărsa năduful. Am descoperit în blogosferă oameni care scriu despre politică într-un stil clar, precis şi lipsit de artificii retorice şi invective gratuite, fără ca asta să excludă critica cea mai aspră la adresa personajelor care o merită. Ce-i drept, aceşti oameni sunt foarte puţini. Nu am creat acest blog decât pentru a intra în dialog cu ei.